”Educatia e asemenea aprinderii unei flăcări, nu umplerea unui vas” (Socrates)
Oricat de scurta sau tehnica ar fi o interventie psihoterapeutica, ea presupune si un proces de educatie.
Uneori, acesta incepe prin dezvatarea unor obisnuinte, cognitive sau comportamentale, raspunzatoare de starea de disconfort emotional-afectiv sau de disfunctionalitatea in care se afla o persoana. Pornind de la mesajele verbale sau non-verbale, directe sau indirecte, pe care aceasta le percepe din prima copilarie, ea isi structureaza un scenariul de viata. El se refera la credintele despre sine, ceilalti si viata; o poveste pe care persoana o repeta, inconstient de cele mai multe ori, in alegerile, actiunile si relatiile sale. Acest scenariu este sustinut prin argumente cognitive, fapte si experiente de viata care, prin erori de perceptie, de evaluare si de interpretare intaresc povestea. E un fel de auto-sabotare pentru a concluziona diverse prejudecati (lipsa de valoare, victimizare, considerarea celorlalti ca fiind rai, nedrepti, ipocriti si astfel vinovati, sau viata ca fiind grea si nedreapta, etc).
Pentru a renunta la aceste convingeri, atitudini sau comportamente disfunctionale este nevoie de:
- identificarea lor si acceptarea prin asumare;
- constientizarea originii lor, a caracterului repetitiv si disfunctional;
- intarirea resurselor pozitive in vederea
- renuntarii la mecanisme de aparare si copiing gresite care mentin persoana in zona de confort (”asa sunt eu...”, ”nu pot sa fiu altfel, nu ma mai pot schimba la varsta asta ”, ”am mai incercat dar mi-a fost imposibil”, ”eu as vrea dar din cauza .... nu pot”, ”mi-e frica ca nu voi mai fi acceptat” ,”daca voi fi altfel risc sa imi pierd serviciul, prietenii, relatia”, etc)
Dupa aceasta prima etapa (care poate fi mai dificila sau mai usoara, mai comoda sau mai dureroasa, mai scurta sau mai lunga), urmeaza etapa reeducarii propriu-zise: invatare si dezvoltare.
”Secretul schimbarii este acela de a-ti concentra toata energia nu luptandu-te cu lucruri vechi, ci construind noul” (Socrate)
Procesul consta in:
- invatarea unor aspecte legate de psihologia umana si de modul cum functioneaza complexitatea bio-psiho-social-spirituala a fiintei;
- experimentarea noilor atitudini, comportamente si convingeri, utilizand resursele personale ale clientului si ”arsenalul” nostru terapeutic (teorii, tehnici si metode);
- constientizarea beneficiilor schimbarii;
- insusirea unor noi mecanisme de coping mai adecvate personalitatii si contextului clientului;
- perseverenta in consolidarea achizitiilor ti profilaxia recaderilor.
Cea mai dificila parte a terapiei o reprezinta gestionarea emotiilor. Daca formarea noilor atitudini si comportamente se bazeaza pe un autocontrol voluntar, daca educarea unei gandiri rational-logice reuseste schimbarea convingerilor, emotiile presupun un lucru mai profund. Este foarte importanta si uneori foarte grea defularea emotiilor reprimate, negate sau contraatacate prin afisarea detasarii emotionale – fiind considerate (tot conform scenariului) periculoase. Acceptarea acestor emotii considerate negative, relaxeaza si elibereaza energia angajata in lupta cu ele; aceasta energie reprezinta o oportunitate pentru motivarea schimbarii. Tehnicile imaginative, dialogul interior si cel cu persoanele existente sau disparute din viata persoanei (prin scrisori, jocuri de rol, etc), alternand cu punerea intr-un discurs verbal coerent al trecutuluui si cu tehnica mindfullness care redistribuie atentia si centrarea persoanei pe prezent, pot restabili echilibrul emotional si acceptarea emotiilor negative din viata persoanei ca un aspect al normalitatii.
Orice psihoterapie prin latura ei formativ-educativa este si un proces de dezvoltare personala. Din acest motiv consider abordarea holistic-integrativa ca fiind cea mai eficienta. Complexitatea personalitatii umane solicita cunoasterea conexiunilor si interferentelor dintre biologic-psihologic-social-cultural si spiritual. De aceea este necesar ca psihoterapeutul sa fie o persoana cu o larga cultura generala pe langa cea de specialitate. Doar prin abordarea si armonizarea tuturor dimensiunilor personalitatii (cognitiv, afectiv, comportamental, spiritual si relational) persoana poate deveni coerenta cu ea insasi, ajungand la realizarea de sine – nevoia de a afirma intr-o maniera personala caracterul unic, de a-si realiza potentialul si resursele. Capatand incredere si respect fata de sine pentru ceea ce este, persoana isi va gasi mai usor atitudinea asertiva, sincera, deschisa si optimist-pozitiva in relatia cu sine si cu ceilalti.
Psiholog Magda Luchian
